Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi
 1. Să nu uiți că trebuie să mori
Când aveam doi ani,am căzut din sania la care era înhămat un cal,iar tata s-a dus fără să mă
observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova.Când calul a pornit,eu am căzut pe spate,în zăpadă,amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am făcut,pentru prima oară,descoperirea singurătății şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Țin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă,la mama, mergând atât de încet,încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiți că trebuie să iubești
Cel mai cumplit lucru,care i se poate întâmpla unui om,este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai
cumplit este să nu iubești. Întotdeauna mi-a fost ușor să iubesc oamenii,să mă bucur că-i văd. De aceea,nu am avut nici piedică în a înțelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmispunea: „Du-te de la mine,nu te mai iubesc”. Asta era,pentru mine, pedeapsa supremă,pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu prețuiești în bani,ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi,mama
m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo,am stat la o familie de abhazi,o femeie divorţată cu doi copii,dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani.Vindea frigărui noaptea,până spre dimineaţă,că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei,că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui,iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi.Cât oamenii mâncau,eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”.
Eu zic,vi-l dau aşa,eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar,era în 1991.
Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva,am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar,
părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău,iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greșesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău,decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul,aşa cum spunea fericitul Augustin,nu există. Răul este o mare absență,absența binelui şi a iubirii. De aceea,a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă,în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde,cunoscând toate relele care ies din această cădere
sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele,şi cele trecute,şi cele viitoare şi totuşi m-a creat,iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu și-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău,el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe,având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii,practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele:„Să nu deznădăjduiești”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea:„Două gânduri să nu le primești şi să nu le crezi:primul că nu te
vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”.Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci,prin darul lui Dumnezeu,poate fi mai bună decât a vecinului,dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el,doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi,dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prostește,după care ajunge să-și piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaș
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva,am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă
ţin minte,mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani,beţivi,femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni,numai necazuri,bani furaţi,lucruri dispărute,probleme cu vecinii.Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva,ajută cât te ţin curelele,dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva,să garantezi că el se va îndrepta,că te reprezintă.
Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta:„Să nu te pui chezaş”.
Noi,când citim Scriptura,înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat,celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat,dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepsești de două ori
pentru aceeași greșeală,principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înțelege un gest de răzbunare,deşi e mai bine să nu te răzbuni,dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori,adică la nesfârșit, pentru o singură greșeală. Când m-am răzbunat o dată,a mai mers cum a mai mers,m-a iertat Dumnezeu,dar când m-am răzbunat a doua oară,s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preț
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ,în cele din urmă,pierd totul. Prefer să fiu
considerat învins uneori pentru a-mi păstra șansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004):„Vă daţi seama,omul acesta(Adrian Năstase)a avut doar note de zece,niciun nouă! E extraordinar,nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”,m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă,iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de rușinea nimănui
Când eram mic,am auzit băieții mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat rușinos.Apoi,de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el,îmi venea în minte,fără să vreau,păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum,când el a murit,nu pot spune ce am auzit,pentru că nu vreau să-i răscolesc rușinea.
De Ieromonah. Savatie Baștovoi

Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105).

Holograf - Cat de departe (official video)

Vită sau sfânt?

A fost odată un om.Acest om avea patru boi și cinci vecini.Vecinii săi nu aveau nici un bou.

Și a venit primul vecin și a zis:Eu nu am nici un bou,iar tu ai patru.Dă-mi mie unul,să mă ajute la muncile câmpului.Și omul i-a dat boul cerut.

Și a venit vecinul al doilea și a zis:Eu nu am nici un bou,iar tu ai trei.Dă-mi mie unul,să mă ajute la muncile câmpului.Și omul i-a dat boul cerut.

Și a venit vecinul al treilea și a zis:Eu nu am nici un bou,iar tu ai doi.Dă-mi mie unul,să mă ajute la muncile câmpului.Și omul i-a dat boul cerut.

Și a venit vecinul al patrulea și a zis:Tu ai avut patru boi,iar nu am nici unul.Dă-mi-l pe acesta,care ți-a rămas,ca să fiu și eu în rândul celorlalți vecini ai noștri și să-mi fie mai ușor la muncile câmpului.Și omul l-a ascultat,s-a dus de a dezlegat boul de la iesle și i l-a dat. 

Și a venit vecinul al cincilea și i-a vorbit:Toți vecinii mei au căpătat au căpătat câte un bou,ca să le fie mai ușor la muncile câmpului,numai eu am rămas păgubit.Vino și ajută-mă tu,cu puterea pieptului tău,și cu încordarea mâinilor tale și a picioarelor tale,căci altfel mă nedreptățești.Și omul nostru s-a dus la el și i-a slujit în locul vitei.Omul acesta fost-a vită?Fost-a,el,sfânt?

The Fray - How To Save A Life (Boyce Avenue piano acoustic cover) on iTu...

Sfinţii Trei ierarhi Vasile,Grigore şi Ioan

Sinaxar 30 Ianuarie

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain.

Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox