Beautiful Spanish Guitar Music: PORCELAIN ROSE - Al Marconi

Testamente ,peste ani

Tudor Arghezi Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurii obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă făurită
Împărecheate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.





Cine nu cunoaşte celebra poezie a lui Arghezi?Pe cînd scriam cele de mai înainte mi-am dat şi un răspuns.Nici atunci,nu cred c-o ştiau prea mulţi,chiar dacă era obilgatorie învăţarea ei. Acum,slabă nădejde,mai am,s-o ştie cineva decât,poate,aşa,de cealâm.Nu mai e la modă;nu mai corespunde nici cu orientarea celui mai înalt for limbistic român….dar nu pentru consideraţii critice sau artistice am pus-o aici.Cineva a avut ideea unei parodii,care mi s-a părut interesantă şi la obiect.

Arghezi a pornit de la nimic,de la robii cu saricile pline de oseminte care au schimbat sapa-n condei si brazda-n călimară,veninu-n miere…şi graiul cu-ndemnuri pentru vite din care-a scos cuvinte potrivite.

Parodia porneşte,şi ea, de la ceva cunoscut.De la munca de-o viaţă transpusă,nu în cuvinte potrivite ,care să dăinuie peste ani şi,poate,peste generaţii,ci într-o casă.Şi în stilul caracteristic dulce-amărui-hazliu al românului imparte casa prin testament,puderiei de moştenitori.

          Testament

(după Tudor Arghezi) Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
decât o casă, fiule, o-mparte
cu fraţii tăi, aşa cum socotiţi,
căci altă casă n-o să mai primiţi!
La anii mei (destui!), eu nu am ştire
ca-n "epoca de tristă amintire",
hulită ieri, dar astăzi regretată,
să-şi fi făcut atâtea griji un tată
că, după ce va trece-n nefiinţă,
copiii n-or să aibă locuinţă.
Tu, vezi de pune banul peste ban,
balconul să-l închizi cu termopan,
să-l faci o locuinţă potrivită
pentru Getuţa, dacă se mărită,
Gigel, cu-ai lui copii, câţi or să fie,
să locuiască în bucătărie,
sufrageria, de-i compartimentată,
s-o foloseşti tu cu Mioara, tată,
iar dormitorul, de-l închiriaţi,
aveţi şi nişte bani asiguraţi.
Ca să pot, azi, acest apartament
să vi-l asigur printr-un testament,
am fost cu stăpânirea în prigoană
şi-am mers din garnizoană-n garnizoană,
am locuit în câte-o chichineaţă
şi ceaiul mi-am făcut la o zăgneată,
sudoarea muncii zecilor de ani
am pus-o-n casa asta, nu în bani,
gândind că voi avea, la bătrâneţe,
un loc în care să îmi daţi bineţe,
când veţi veni la mine, oarecând,
în jur nepoţii să îi văd râzând
şi să dau huţa-huţa pe genunchi
vlăstarele din prea bătrânu-mi trunchi.
Nu crede în programul "Prima casă",
că asta-i, tată, vorbă mincinoasă
cu care vor, desigur, guvernanţii
să îşi atragă, cât mai mulţi, votanţii
şi nici în Nuţi Udrea să nu rişti
să te încrezi, că vin specialişti,
nu zece, dar niciunul pe la sate,
nici de le-ar face dânsa chiar palate!
Durerea strânsă, surdă şi amară,
au pus-o-n geamantan, plecând din ţară,
s-ajungă "căpşunari" prin Danemarca,
văzând c-aicea se scufundă barca.
Să revenim, eu zic, la testament!
La bancă ţi-am trecut, prin virament,
în contul tău deschis acum doi ani,
la sfatul mamei tale, nişte bani.
E suma ce a fost agonisită
din pensia aceasta nesimţită
pe care Boc şi doamna cea bălaie
se dau de ceasul morţii să mi-o taie.
Cu banii ăştia ştii tu ce-o să faci,
sunt bani pentru colivă şi colaci
şi, s-ar putea, din ei să-ţi mai rămâie
şi pentru două boabe de tămâie.
Cu astea, eu închei acest legat
pe care, astăzi, iată, l-am semnat... Tatăl risipitor

1 Corinteni 13,4-7

Insomnii

Bună dimineața!

Oare există definiție mai frumoasă a dragostei?

Am găsit de dimineaţă,pe pagina de Facebook,această poză cu urarea de rigoare şi cu întrebarea ataşată.
La urare răspund cu alta,Bună să-ţi fie inima!
La întrebare, nu ştiu ce să răspund.Ar trebui să cunosc toate definiţiile atribuite tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor....şi tot n-aş putea răspunde.poate asta e cea mai frumoasă.
NU contazic,dar am o obiectie.
După 319 aprecieri,111 distribuiri şi 8 comentarii...oare,cum va fi primită obiecţia?
Această definiţie a dragostei are şi un autor,sau o referire la autorul ei.  
1 Corinteni 13,4-7.Altfel spus,este vorba de Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel cap.13 -Dragostea şi bunurile ei-alin.4 la 7.
Nu ştiu de unde a luat autorul pozei citatul,dar în Biblia din 2008, editată de Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,scrie negru pe alb:
4.Dragostea îndelung rabdă;dragostea este binevoitoare,dragostea nu pizmuieşte,nu se laudă,nu se trufeşte.
5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,nu caută ale sale,nu se aprinde de mânie,nu gândeşte răul.
6.Nu se bucură de nedreptate,ci se bucură de adevăr.
7.Toate le suferă,toate le crede,toate le nădăjduieşte,toate le rabdă.

După părerea mea,dacă nu se adăuga acea referinţă ...era foarte bine,dar ,adăugându-se, trebuia să se specifice mai explicit referinţa sau să se copie exact textul.Eu am citat Biblia ortodoxă,dar poate ea e luată din altă Biblie sau poate dintr-o versiune mai veche şi ,atunci, comentariul meu nu-şi mai avea rostul.

Sper să nu trebuiască să-mi pun cenuşă în cap.Am o deosebită stimă ,pentru fata care a postat poza cu urarea şi întrebarea,poate chiar mai mult decât stimă...
ORICUM,SĂ FIM IUBIŢI!

Fapte şi gânduri

 

Dăruind,vei dobândi

 

O bună prietenă, pe care,din păcate, am cam neglija-o în ultima vreme,mi-a trimis prin e-mail o povestioară pilduitoare.Când nu ne mai ajung argumentele,pentru a spune ceva convingător,recurgem la pilde.Pilda următoare ar putea fi folositoare pentru toţi;şi pentru cei care au trecut şi pentru cei care n-au trecut prin mai mari sau mai nici necazuri.

Povestea spune că un rege african avea un prieten ,foarte bun, din copilarie. Acest prieten avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla -(pozitiva sau negativa), să reactioneze la fel, spunând : "E foarte bine!"

Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vânătoare. Prietenul pregătea şi încărca armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat, regelui, buricul degetului mare. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei:

- E foarte bine!

La asta regele a replicat:

- Nu, nu e bine deloc! şi a ordonat ca, prietenul lui,să fie aruncat în închisoare.

Un an mai târziu, regele vâna într-o zonă periculoasă. Aici,a fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l ,,prepare''.

Unul dintre canibali, care vroia sa dea foc, a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă sa nu mănânce pe nimeni care nu era....întreg. În concluzie,nefiind bun de mâncat,regele a fost eliberat. La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea ,de la vânătoare, când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat.

- Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului.

Şi a început să-i povestească paţania lui,cu canibalii.

- Imi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare, atâta vreme. A fost urât ,din partea mea, să fac acest lucru.

- Nu, a replicat prietenul , este foarte bine!

- Ce vrei să spui cu asta.Este foarte bine?!?Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la închisoare un an?.

- Dacă n-aş fi fost în închisoare, aş fi fost cu tine,a răspuns prietenul regelui.

Povestioara are şi o morală,ca orice povestioară.

Indiferent de situaţia în care te afli,la un moment dat, depinde de tine şi de atitudinea ta dacă o situaţie este bună sau rea.

Fiecare poate alege orice vrea din poveste.Poate accepta,după cum poate şi respinge.Logic,la rece,fiecare am putea spune orice,despre asta.Dar,dacă ne vom afla vreodată,dacă nu cumva cunoaştem deja din experienţa vieţii asemenea întîmlări,atunci vom judeca altcumva.Pentru că noi vrem ,mereu, să ne fie numai bine şi nu acceptăm că ceea ce păţim ar putra fi şi din vina noastră.Niciodată nu acceptăm că ar fi vina noastră exclusivă,dar măcar să acceptăm că avem, şi noi, o parte din vină pentru ceea ce ni se întâmplă.

*Nu este de vină şoferul, care conduce cu viteză nici şoferul  care venea din sens opus cu aceeaşi viteză ci alt şofer, care conducea regulmentar şi de care amîndoi s-au simţit obstrucţionaţi;şi dacă, cumva,unul dintre ei, intra în copacul de pe marginea şoselei,este de vină copacul.

               Şi atunci ne-am apucat să tăiem copacii de pe marginea şoselei.

*Nimeni nu vrea să înţeleagă că omul nu poate trăi la nesfîrşit,şi că sfârşitul ăsta nu vine la toţi la aceeşi vărstă.Cînd moare cineva,atunci toată familia,mai mare sau mai mică,care poate nu s-a mai întâlnit ,,în plen,din timpuri imemoriale’’,sare în capul ,,ăstora’’ de la salvare,a medicului de gardă,a directorului spitalului....Proces,daune morale de 1 miliard,un milion,o sută de mii,în funcţie de moneda cerută.

Moartea.A scăpat cineva de Moarte,până acum?Din câte ştiu nu;şi am văzut că vârsta de plecare scade mereu.Poate suntem prea mulţi.

Oricum ,,c-o moarte toţi suntem datori’’,deci ar trebui mereu să fim conştienţi că momentul ar putea veni mâine şi nu e vina nimănui, dacă spitalul cutare n-a putut să ne mai ţină în viaţă.

Ar trebui să fim pregătiţi pentru asta,dar nu e nimeni pregătit.Mereu mai rămâne o ultimă vorbă nespusă,o ultimă îmbrăţişare neîmpărtăşită....şi atunci aruncăm cu barda în copacul de pe marginea şoselei,a medicului tâmpit de la spitalul N.,a şefului spitalului care n-a avut o inimă de rezervă special pentru tata,mama, soţia.....şi, în final, în Dumnezeu.Cu ce ,Doamne,am greşit că eu am fost.......Toţi folosim aceleaşi cuvinte şi la durere şi la bucurie.Puţini mulţumim, acelei Entităţi care ne-a făcut să fim bucuroşi,fericiţi chiar,dar ne depărtăm de Dumnezeu pentru că a îngăduit ca ruda noastră, cea mai bună,să moară.Atunci uităm necazurile şi durerile pricinuite de ,,ruda noastră cea mai bună’’.Atunci devine cea mai scumpă persoană,cea mai dreaptă....cea mai Cea.

De fapt,când îl plângem pe cel dispărut,plecat dintre noi....orice demunire e bună, numai mort nu,ne plângem pe noi,cei rămaşi singuri,rămaşi ai nimănui.Nu  ne mai gândim decât la singurătate,uitând că,de fapt,toată viaţa noastră împreună,tot singuri am fost.

Eu cred că Dumnezeu e drept şi imparţial.Erau ,,împăraţi,pe care lumea nu putea să-i mai încapă’’şi s-au dus la fel cum s-au dus şi scalvii care-i curăţau sandalele de praf.

Spune Sorin Cerin, într-o Culegere de înţelepciune că ,,toate drumurile vieţii duc la moarte’’,şi că,,nu puteam fi mai  mult decît ne e dat să fim’’.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne gândim mereu la moarte,ci ,doar,că trebuie să conştientizăm asta şi să nu ne lamentăm atunci cînd vine timpul.

La fel, nu înseamnă că trebuie să aşteptăm să cadă para,ca să vedem dacă ne-a fost menită sau nu.Trebuie să face toate eforurile, de care suntem în stare, pentru a accede (cuvânt la modă),dar ,dacă nu ajungem acolo  unde credeam că ne-ar fi locul,nu înseamnă că ,,cineva ne-a pus beţe-n roate,ne-a defavorizat.....’’ci doar că ,acolo, nu era locul nostru.

MORALA?Este foarte bine! Ce ni se dă,tot aceea ni se ia.Nu ceva ce agonisim singuri,chiar dacă asta ar fi impresia noastră.

Să fiţi iubiţi.

Cat Plays Fruit Ninja on iPad

Rugăciunea unui dac

                RUGĂCIUNEA UNUI DAC de Mihail EMINESCU

Poezia este extrasă din Poesii de Mihail EMINESCU apărut în 1989 la editura Academiei RSR,care reproduce textul primei ediţii publicate ce Titu MAIORESCU în decembrie 1984 la Editura Librăriei SOCECU & Comp.

..''Pentru a înlesni citirea.....reamintim cititorilor că,în convenţia ortografică pe care o practica Eminescu,semnul ĕ(uneori numai e)are valoare,de la caz la caz,de ă sau â din rostirea de astăzi(c'o năframă'n vĕrf de bĕţ:c-o năframă-n vârf de băţ),ca şi s intervocalic din neologisme trebuie citit z(poesie:poezie,causă:cauză),ca şi s înainte de consoane sonore(resboiu:război),că u  final din cuvinte ca raiu,ochiu,magariu,cuiu,ceriu,nu se pronunţă(şi ca atare nu constituie, ca silabă,o unitate metrică),că i iniţial reprezintă,cel mai adesea un î,că în perfecte simple ca plecâ,â este o simplă marcă morfologică şi se citeşte ă,şi alte mici particularităţi....''spune Petru Creţia,în nota asupra ediţiei apărută în 1989 la 100 de ani de la ''zborul spre astrele de unde a coborât ca să ne înobileze pe noi''.

Pe cănd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici simburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici măne, nici eri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pămĕntul, ceriul, vĕzduhul, lumea toată
Erau din rĕndul celor, ce n’au fost nici-odată,
Pe-atunci erai Tu singur, incăt mĕ’ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a ’nainte d’a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scănteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de măntuire
Sus inimile voastre! Căntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să vĕd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vĕnturi auzit-am a lui mers
Şi’n glas, purtat de căntec, simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lăng’acestea cerşesc ăncă un adaos:
Să’ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mĕ impilă,
S’asculte ori ce gură, ce-ar vrea ca să mĕ ridă,
Puteri să pue ’n braţul, ce-ar sta să mĕ ucidă,
Ş’acela intre oameni devină cel ăntăi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătăi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că’n  ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C’ajung pe mine insu-mi a nu mĕ mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a ’mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit’o
Cănd ura cea mai crudă mi s’ar părè amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putè să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru in uliţă l’arunce,
Ş’aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cănii, ca inima-mi s’o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mĕ va isbi în faţă,
Îndură-te, stăpăne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să’ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat in lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te induplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi’n stingerea eternă, dispar fără de urmă!

                (1879, 1 septembrie)

"The death of the deer" Moartea caprioarei