Romanţa celor trei romanţe

Romanţa celor trei romanţe

                                          lui Dumitru Cuclin

Mi-am zis :                               

Voi scrie trei romanţe...

Şi-n trei romanţe-mi voi închide,

Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi –

Trei clipe reci —

Ce-mi stau în suflet împietrite,

Ca trei luceferi stinşi pe veci,

Uitaţi în haos,

Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide...

Mi-am zis apoi:

Romanţa primă

Voi scri-o-n gustul florentin —

Așa cum ar fi scris-o Dante când a zărit-pe Beatrice —

Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice

Că-ngrămădiră credincioşii

Pe groapa primului creştin...

Pe-a doua

Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane,

Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendarele nebune

Sărbătoreau pe blonda Venus.

Şi-n fiecare vers voi pune

Carmin din buzele acelor neasemănate curtezane...

Iar pentru-a treia

Voi alege tot ce-i mai trist —

Voi scri-o aşa

Ca-n versul ei să plângă-glasul    

Tristeţii nopţilor polare

Şi-n versul ei voi pune verde —

Un verde-mocirlos, în care

Şi-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta...

.....................................................................................

Mi-am zis :

Voi scrie trei romanţe...

Dar azi, din aurul de-alt'dată

Şi din carminul de pe buze

Nu mi-a rămas decât o pată —

O pată verde, ce m-apasă ca şi-o piatră funerară

Sub care dorm,ca-n trei sicriuri,

Trei stinse-acorduri de chitară!......

Romanţa marilor dispăruţi

Romanţa marilor dispăruţi

                                lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu

Noi suntem morţi-de mult...

Voi ne-aţi uitat —                          

Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeți

Dar noi din umbra negrilor pereţi

Adeseori ieşim să vă-ntâlnim,

Şi-n visurile voastre retrăim,

Ca şi-n viață,

Câte-un vers ciudat

Din marele Poem, pe care voi

Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi!.....

Noi suntem morţi...

Şi totuşi,când pornim

Spre lumea voastră — lumea celor vii —

În negrul gol al craniilor reci,

Noi,

Ca şi voi,

La fel simţim

Vibraţiile-acelor armonii

Ce-nsufleţesc tăcutele pustii

În care voi ne-aţi îngropat pe veci!

Noi

Mulţilor ce nu ne-au înţeles

Le vom ierta — căci suntem morţi acum.

Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum

Le vom fi fraţi !...

O ! fraţilor, cântaţi —

Căci noi de-aci din groapa v-ascultăm !..

Cântaţi frumosul îngropat de-acei

Ce n-au putut să-l renvieze-n vers,

Cutreieraţi întregul Univers,

Şi-n cântecele voastre îngropaţi

Toți vechii Zei !

Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim

Pe-albastrele cărări, de unde azi

Noi vă privim —

O !... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim,

Va vom primi cu braţele deschise,

Şi-obrajii voștri, -adeseori scuipaţi,

I-om săruta —

Căci voi ne sunteţi fraţi !...

Spre Insula Enigmă

Spre Insula enigmă

                                              lui N. M. Condiescu

Un şuierat prelung salută ivirea zorilor...

În larg,

Un strop de purpură pătează-albastrul violet al mării,

Pe bric,

Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg,    

Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele...

E ziuă !...

Şi mateloţii se deşteaptă pe bord,

Şi ancorele grele

Apar cu ghearele-ncleştate,

Ca nişte fiare-nfometate...

Şi bricul alb se mişcă-alene

Cu graţia unei sirene

Ce se răsfaţă-n plasa de inele

Şi de brăţări lichide,

Ce dispar

Pe poarta larg deschisă lângă far !..

Adio, port...

Adio, cuib de veselie trecătoare...

Adio cabareturi...

Adio, dansatoare...

Adio, ciocnet de pahare...

Adio, tot ce-a fost...       

Adio !...

De-acum, pornim...

Pornim din nou...

Pornim !...

Şi-n urma noastră, marea

Îşi împleteşte respirarea

Cu al sirenelor ecou —

Eternul nostru semn de întrebare!....

Iar mai târziu

Sărmanul port

Abia-şi mai lămureşte-n zare

Conturul alb,

Ca şi-un cavou

Din care morţii-ncep să-nvie !...

Şi bricul nostru-i primul mort

Care-a-nviat,

Înveșmântat

În alb,

De sus şi până jos,

Ca şi Cristos !...

Suntem departe —

Da... departe !...

Şi vântul mării ne sărută

Pe frunte,

Pe obraji,

Pe gură...

Şi parcă ne cunoaște, vântul —  

Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul

Şi ne-nvaţă

Să ne ferim de sfatul zării,

Căci zarea-i veşnic prefăcută...

Şi-apoi ne lasă când pricepe

Ca noi i-am tălmăcit cuvântul !..

Plutim spre răsăritul lumii,

Plutim spre prima dimineaţă !...

Şi bricul alb

Sfâşie-n două covorul apelor albastre,

Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,

Ce se-ntinde

Ca şi o punte nesfârşită,

Pe care sufletele noastre

Se vor întoarce-acasă-n ziua

Când uraganele ne-or vinde !...

Şi-aşa, pluti-vom toată ziua...

Şi-aşa pluti-vom noaptea toată....

Şi-aşa, pluti-vom vreme multă —

Căci „prea mult" nu e niciodată,

Când ne-ndreptam spre „Insula enigmă",

În care nu ştim nimeni încă, ce va fi —

Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi,

Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori,

Vom acosta la rândul nostru-nvingători...

Şi-atunci —

Stăpânii Mării Negre noi vom fi !...

Aici Minulescu aproape că descrie plecarea bricului într-o cursă.Ştim că a făcut serviciu,sau a avut o slujbă în Constanţa, dar trebuie să fi făcut măcar un marş cu vechiul bric Mircea,altfel de unde ar descrie aşa de bine ceea ce nu ştia?

Oricum,despre bric,marinari călătorii va mai scrie şi alte poezii-la fel de frumoase şi reale.

3.Romanţa noastră

Romanţa noastră

Sur ton beau tapis de poussière rose^[1],

De poussière grise, de poussière blonde,

O ! route, rois ou pauvres, fons ou fiancés,

Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses,

Sur ton beau tapis de poussière blonde,

Tout le monde, tout le monde, tout le monde,

Y a passé.

                                       KLINGSOS

Pe-acelaşi drum,

Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,

De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-acelaşi drum

Pe unde ieri trecură poate,                  

Străbunii noștri

Şi părinţii,

Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi —

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe

Şi doliul vremilor apuse,

Şi-al idealurilor scrum —

Pe-acelaşi drum

Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani !

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămaşi în urmă —

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Şi-n gura caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!....

Şi-n calea noastră întâlni-vom —               

O !... câte nu poţi să-ntâlneşti

Când drumu-i lung

Şi nesfârșită e năzuinţa ce te mână

Tot mai departe

Şi te poartă,                                                         

Ca pe un orb ţinut de mână,

Spre-ntrezărite –Aureole —

Nimicuri scumpe pământeşti.!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri !..

Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântați că-n urma noastră

Zări-vom pe-alţii cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte,

Şi râd că nu-i putem opri...

Da...

Va veni şi ziua-n care vom obosi,

Şi va veni

Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul ţiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaşte...

Şi-atunci, privind în urma lor —                

Ca cei ce n-au nimic să-şi spună

Când nu-şi pot spune tot ce vor —

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani,

Vom adormi ca şi drumeţii

Ce dorm uitaţi de mii de ani !...

---

[1]Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie.

 De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie,

 O, drum ! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici,

Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri,

 Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie,

 Toată-lumea, toată lumea, toată lumea

 A trecut (fr.).