Rugăciunea unui dac

                RUGĂCIUNEA UNUI DAC de Mihail EMINESCU

Poezia este extrasă din Poesii de Mihail EMINESCU apărut în 1989 la editura Academiei RSR,care reproduce textul primei ediţii publicate ce Titu MAIORESCU în decembrie 1984 la Editura Librăriei SOCECU & Comp.

..''Pentru a înlesni citirea.....reamintim cititorilor că,în convenţia ortografică pe care o practica Eminescu,semnul ĕ(uneori numai e)are valoare,de la caz la caz,de ă sau â din rostirea de astăzi(c'o năframă'n vĕrf de bĕţ:c-o năframă-n vârf de băţ),ca şi s intervocalic din neologisme trebuie citit z(poesie:poezie,causă:cauză),ca şi s înainte de consoane sonore(resboiu:război),că u  final din cuvinte ca raiu,ochiu,magariu,cuiu,ceriu,nu se pronunţă(şi ca atare nu constituie, ca silabă,o unitate metrică),că i iniţial reprezintă,cel mai adesea un î,că în perfecte simple ca plecâ,â este o simplă marcă morfologică şi se citeşte ă,şi alte mici particularităţi....''spune Petru Creţia,în nota asupra ediţiei apărută în 1989 la 100 de ani de la ''zborul spre astrele de unde a coborât ca să ne înobileze pe noi''.

Pe cănd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici simburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici măne, nici eri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pămĕntul, ceriul, vĕzduhul, lumea toată
Erau din rĕndul celor, ce n’au fost nici-odată,
Pe-atunci erai Tu singur, incăt mĕ’ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a ’nainte d’a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scănteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de măntuire
Sus inimile voastre! Căntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să vĕd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vĕnturi auzit-am a lui mers
Şi’n glas, purtat de căntec, simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lăng’acestea cerşesc ăncă un adaos:
Să’ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mĕ impilă,
S’asculte ori ce gură, ce-ar vrea ca să mĕ ridă,
Puteri să pue ’n braţul, ce-ar sta să mĕ ucidă,
Ş’acela intre oameni devină cel ăntăi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătăi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că’n  ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C’ajung pe mine insu-mi a nu mĕ mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a ’mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit’o
Cănd ura cea mai crudă mi s’ar părè amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putè să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru in uliţă l’arunce,
Ş’aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cănii, ca inima-mi s’o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mĕ va isbi în faţă,
Îndură-te, stăpăne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să’ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat in lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te induplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi’n stingerea eternă, dispar fără de urmă!

                (1879, 1 septembrie)