A iubi....presupune

A IUBI.... PRESUPUNE ÎNŢELEGERE,DĂRUIRE,RISCURI, SACRIFICII, PIERDERI.

Iubirea presupune înţelegere,dăruire,riscuri,pierderi,sacrificii şi nu neapărat reciprocitate..

Înţelegere pentru ceea ce eşti,sau crezi că eşti şi pentru ceea ce este Celălalt,sau crezi că este.Înţelegerea nevoilor , dorinţelor Celuilalt şi,de ce nu, satisfacerea lor cu prioritate.Văzând şi înţelegând asta,Celălalt va acționa în acelaşi sens şi atunci intervine armonia.

Acceptarea faptului că- ab initio - omul este supus greşelii, pentru că numai Divinitatea este infailibilă. Înţelegând asta, nu mustra ci iartă şi la rândul tău vei fi iertat cu aceeaşi largă inimă.

Să înţelegi că, dacă nu te iubește aşa cum crezi tu că meriţi să fii iubit, nu înseamnă că nu te iubeşte din toată inima.Cu timpul,sigur, te va iubi din ce în ce mai mult, sau vei accepta că asta e capacitatea lui de iubire,dar e toată,toată a ta.

În iubire, foloseşte-ţi toate simțurile odată şi ai să vezi atunci cât de mare poate fi iubirea.Când spune ‚’’te iubesc’’ priveşte zâmbetul gurii ce rosteşte,priveşte luceferii din ochi-expresia sufletului-priveşte mimica feţei care radiază căldură....simte căldura şi delicatețea gestului care te mângăie,poate strângerea duioasă,ușoară în brate pentru transferul preaplinului de energie,sau poate strângerea sălbatică,disperată,cu frângerea oaselor, a despărţirii iminente pentru un timp determinat sau nedeterminat....Dac-ai simţit toate astea,sau măcar în parte înseamnă că înţelegi cât de mare poate fi iubirea cuiva.

Dacă n-ai simţit,ori mai ai de lucrat, ori locul tău nu e acolo.Şi atunci încearcă, cu delicateţe,să-i dai Celuilalt înapoi ce-ai primit.

Iubirea presupune dăruire şi asta înseamnă să-i te dăruieşti cu totul:ochii tăi,gura ta,mâinile şi picioarele tale.....inima ta. Asta înseamnă ca,fiind tu însuţi/însăşi, să vezi cu ochii lui şi chiar şi cel mai urât sau oribil lucru să ţi se pară frumos sau de bun gust, numai şi numai pentru că lui i se pare bun şi frumos; să auzi cu urechile lui şi să-ţi placă tot ce-i place urechii lui,chiar dacă ceea ce auzi e răgetul unui măgar sau.... să-ţi placă vocea lui cântând, povestind, lăudându-se sau lăudând pe alţii(ceea ce e mai puţin în firea fiecărui om)..... la un moment dat, Eva spune ’’ când cântă el, se acreşte laptele,dar nu-i nimic,o să mă obişnuiesc cu laptele acru’’. Asta înseamnă să-ţi placă îmbrățișarea lui,cam bruscă după aprecierea ta,sau prea moale,prea apatică,dar care este numai şi numai pentru tine......

Asta înseamnă să cauţi să înveţi mereu ce-i place;să vezi de ce-i place şi chiar dacă, ţie, nu-ţi place să înveți să-ţi placă.

Asta înseamnă să vezi cu inima,să nu-ţi mai folosești propriile-ţi simțuri pentru a vedea, auzi,pipăi,mirosi....şi implicit să nu mai gândești ,să nu mai despici firul în 14...să te laşi dus, pe aripi de vis, către locul care, oricum, îţi era destinat.

Privindu-te în ochii celuilalt,uneori, constaţi cât de mare poate fi o clipă....mare cât o eternitate

A iubi presupune riscuri,sacrificii,pierderi;asta înseamnă să faci sacrificiul de a pleca, atunci când nu mai eşti dorit, deşi tu acolo ţi-ai da ultima suflare; de a pleca dacă prin şederea ta acolo îi faci celeilalte persoane un rău-de care ea  nici nu este conştientă......

 Asta presupune riscul de a nu fi iubit; riscul ca Celălalt să-ţi devină,la un moment al convieţuirii, cel mai mare dușman (iubire - ură, două feţe ale aceleiaşi monede); riscul de a nu fi înţeles în manifestarea iubirii tale-una dintre cele mai mari dureri ale omului-;riscul ca, la un moment dat, să nu te mai recunoşti în ceea ce ai devenit;riscul ca să stai toată viaţa în umbra celuilalt şi să te ofileşti, în loc să creşti, la umbra lui;riscul ca, la un moment dat,dintr-un motiv sau altul,să fii părăsit şi atunci....dacă numai atunci ai deschis ochii, să te vezi înconjurat de lucruri şi fiinţe pe care doar în vis, parcă, le-ai mai văzut.

’’ Dar riscul cel mai mare este,să nu rişti nimic’’

Dezorientat,atunci te ascunzi într-o carapace, care crezi că te apără. De fapt, carapacea doar te izolează; te izolează  de răul pe care l-ai suferit dar şi de binele pe care, conform legii curcubeului, ar trebui să-l primeşti. Izolat fiind,fără putere de a discerne răul de bun, stai mereu ca un arici în aşteptare. Şi aşteptarea ar putea dura un veac,adică tot restul zilelor care ţi-au mai fost hărăzite.

Soluţia cred că depinde de timp,temperament,timpul de hibernare.....

Oricum, cred că, soluţia ar fi asumarea unui nou risc,chiar cu riscul de a suferi o nouă pierdere.

Dacă n-a fost să fie, nu înseamnă că nu va putea să fie.

Speranţa moare ultima,abia după ce însuși omul moare,sau odată cu omul.

Un nou risc, cu aceleaşi metode şi acelaşi drum de urmat.

Aceiaşi ochi închiși,aceeaşi inimă deschisă....şi nu care cumva să deschideţi ochii.

Lăsaţi-vă treze doar celelalte simţuri.....şi în special inima...vedeţi cu inima şi faceţi ochii să accepte ceea ce văd,’’ chiar dacă ceea ce văd nu-i ceea ce-ai visat,dar ar putea oricând să fie’’.

Oricum,de la un moment dat ,ochii nu mai folosesc decât la... a băga aţa în ac,sau la a vedea să treci singur strada.

Pentru că, de la un timp te interesează mai puțin moliciunea palmei care este în mâna ta.... şi mult mai mult că, palma aceea, aspră de muncă,detergenţi,....sau de uzura vremii , există acolo pentru tine şi numai pentru tine.

 Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin umezeala sau uscăciunea buzelor care te sărută cu drag, cu duioşie,...poate,  cu disperarea că, poate, asta e ultima dată când te sărută... şi mult mai mult că  ele există pentru tine şi numai pentru tine,

            Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin aspectul şi mirosul capului care stă pe umărul tău,pe care-l mângâi şi ai vrea să-l mângâi până la sfârșitul zilelor tale..... şi mult mai mult faptul că  el există pentru tine şi numai pentru tine,

Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin forma şi tăria sânului ,sau chiar lipsa lui....şi mult mai mult faptul că  el există pentru tine şi numai pentru tine,şi-ţi poţi, oricând, odihni capul obosit  de toţi şi de toate greutățile lumii,

Pentru că,de la un timp te interesează mai puţin privirea ușor saşie sau doar cu un ochi a feţei care te privește.... şi mult mai mult faptul că  ei există pentru tine şi numai pentru tine; şi că privindu-te în ei, cu  ochii tăi, la fel de saşii şi de puţini poate,clipa-ţi devine eternitate; şi-ai vrea, ca niciodată să nu ţi se scalde privirea în roua acelor ochi; şi că n-ai vrea ca tu să fii cel care-i vei închide.

Pentru că,de la un timp te interesează mai puţin cum arată persoana care-ţi va deschide uşa.... şi mult mai mult faptul că  există pentru tine persoana care-ţi deschide uşa casei ,când te întorci din lungile bătălii ale celei mai frumoase şi mai dureroase perioade din viaţa ta;perioadă când parcă te simţi inutil,al nimănui, fără nici un ţel şi cale....

Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin catifelarea sau asprimea din vocea care-ţi răspunde la  salut sau te întâmpină cu un salut,sau te ceartă pentru o vină reală sau închipuită..... şi mult mai mult faptul că  ea există pentru tine şi numai pentru tine; şi că în vocea ei stinsă, hârşâită auzi iubirea, îngrijorarea,căldura de altă dată,de fiecare dată!

Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin gustul mâncării care ţi se servește,pe care oricum îl poţi ajusta şi singur..... şi mult mai mult  lipsa persoanei care să ţi-l gătească,deşi poate chiar nu-ţi plăcea cum găteşte şi cu toate astea ai mâncat şi-ai mai fi mâncat din mâna ei  viață întreagă.

Pentru că,de la un timp te interesează mai puțin........orice altceva.... şi mult mai mult....enorm şi sălbatic de dureros lipsa celui care ar fi trebuit să-ţi fie mereu alături.

Şi am ajuns,fără să vreau, la al doilea început,la a doua şansă. Indiferent dacă prima dată ai ales cu ochii, sau cu inima şi cu privirea în depărtări temporale, pe care abia de le zăreai,dacă Dumnezeu îţi dă a doua şansă, după ce ai fost părăsit...din varii motive...a doua oară alege cu inima şi doar cu ochii minţii...lasă deoparte durerea lui cum ar fi putut să fie şi alege calea lui aşa ar trebui să fie.

Marea problemă a vieţii, este că nu poţi experimenta şi apoi să pui în fabricație. În viață experimentul şi fabricaţia sunt simultane şi pentru asta trebuie să trăim ca să vedem cum e. Dacă nu riscăm vom rămâne mereu cu marele regret  că nu vom ști niciodată cum ar fi putut să fie.

A doua oară nu mai ai acelaşi buget de timp, ca să alegi ce ţi se pare mai bun,mai frumos....adică, cumva, să faci aceeaşi greşeală ca la început.

A doua oară,trebuie să încercăm să iubim persoana trimisă de Dumnezeu către noi,cu toate calitățile bune sau mai puţin bune;să încercăm să i-le corectăm, pe cele mai puţin bune, şi dacă nu reuşim să le acceptăm ca făcând parte din el,din Celălalt. Să încercăm să ne placă, tot ce-i place şi să nu încercăm să-i impunem reciprocitate. Făcând şi văzând ...reciprocitatea vine de la sine.

Dacă nu.....’’ de unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate da’’