Romanţa mortului

Romanţa mortului

Paznicul mi-a-nchis cavoul

Şi-am rămas afară-n ploaie.....

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul

Pe sub sălciile ude,

Ce mă cheamă

Şi se-ndoaie

Să-mi sărute golul negru ce-mi plutește în orbite,

Să-mi sărute albă frunte —

Fruntea ce-mi ştia secretul

Aiurărilor trăite —

Şi să-mi şteargă de pe oase picăturile de ploaie...

Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară.

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri

Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară —

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii

Şi pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii.

Şi-am cetit...

Din depărtare, vântul mi-aducea ecouri

Nenţelese, de orchestră

Şi de voci ce cântă-n cor —

Cei ce-aveau să moară mâine

Beau în cinstea morţilor !...

Vântul mi-aducea ecoul bucuriilor din lume

Iar „regretele eterne" scrise-n josul unui nume

Lăcrimau,

Ducând în albul picăturilor de ploaie

Aurul lipit pe cruce !...

Printre albele cavouri                                     .

De sub sălciile ude,

Ce mă cheamă şi se-ndoaie

Să-mi sărute alba frunte,

Rătăcesc de-atâta vreme —

Paznicul mi-a-nchis cavoul

Şi-am rămas de-atunci afară !...

Unde-i paznicul ?

Să vină,

Să mă vadă,

Să mă cheme,

Să-mi deschidă iar cavoul

Şi s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară !...