Tul……,Joi 14
iunie 2012 ora 0625
Este evident că, fata asta are foarte mult de dat.
Are atâtea reţineri …de ani întregi…a strâns
în ea şi acum dă pe afară. Sînt eu, acela care poate că culeagă ce nu mai poate
ţine în ea?
Androginul?
Pot eu s-o ajut ?
Are atâtea frustrări…atâta jale care a ajuns să-i
ofilească o parte a sufletului.
Pot eu să-i
înmuguresc sufletul…nu să-l fac să înflorească ci doar să-l pot înmuguri… apoi ’’
slobozeşte pre robul tău stăpâne’’.
Curg lacrimi
de implorare Doamne, ajută-mă,dacă asta e menirea mea,dacă pentru asta am
rămas,să readuc la viață partea ofilită a sufletului EI,acea parte în care nu
dăm voie aproape nimănui să pătrundă şi care cu timpul se închistează,se împietrește
şi moare,să fac în aşa fel ca cele două feţe, ale ei, să fie una.
Şi nu pentru mine Doamne, pentru EA.
Dacă am să mă
pot adăpa şi eu din seva mugurilor noi, cu atât mai bine; dacă nu facă-se voia Ta Doamne. Sufletul îmi
hohoteşte de plâns.
Un plâns de jale pe care avutu-l-am de multe ori.
Obrajii uzi de lacrimi, Doamne nu-s jalea mea, sunt
jalea Ei în inima mea.
Dacă tu eşti iubirea Doamne,întoarce-ţi faţa spre
sufletul ei suferind.
Nu vreau să mă aleagă pe mine,eu pot să fiu doar
instrumentul;
Nu cred că mi-e îngăduită atâta bucurie,dar nu m-aş
da în lături ca atât cât mi-ai mai hărăzit să mă pot oglindi în ochii ei.
Știu, am mai
spus asta,Doamne dar atunci îmi plângea numai sufletul meu chinuit,acum plâng
pentru sufletul altcuiva;
Îngăduie-mi
să-i țin inima în palme şi n-am s-o sfarm,am s-o învelesc în visele mele,vise
care parcă vin de-o viaţă.
Am s-o spăl
cu roua de bucurie a ochilor, pe care Tu mi i-ai dat Doamne; ca s-o pot usca cu
calda-mi răsuflare, pe care Tu mi-o ţii Doamne şi-am să le șterg cu buzele
uscate de dor ,pe care tot tu Doamne,nu le-ai uscat de tot,care pot să mai
mângâie, cred, Doamne.
Şi nu numai
pentru mine Doamne;pentru anii de frustrare şi tăceri, oare nu merită, Doamne, o
fărâmă de fericire pentru zilele pe care ,din mila Ta Doamne,le mai are?
Dacă, eu,n-o
să pot gusta seva dulce-amăruie a mugurilor Ei,fă-mă Doamne măcar instrumentul
înmuguririi.
Dacă mi-a fi să văd crescând şi lăstari şi flori ,Doamne,oare
contează cine miroase florile?
Poate mi-a fi dat să văd numai florile nu şi să le
miros. Facă-se voia Ta Doamne.
Datu-mi-ai, Doamne, mult să beau din cupa resemnării,poate a înţelepciunii ale
cărei fructe sunt amare,ca să înţeleg că ce nu mi-i menit nu va să fie al meu?
Dă-mi, măcar acum un pic de forţă să pot lupta,să
pot cere pentru mine să pot culege ceea ce cer pentru altul……
Păcătuiesc, Doamne?Cu voia Ta, Doamne;altfel mi-ar
umbla gândul nebun?
Oare merit eu atâta fericire?
Dacă nu…dă-mi măcar fericirea lui Pygmalion;ajută-mă
s-o fac să înmugurească Doamne;se va
găsi cine să pună apă la rădăcină.
Oare are tot atâta nevoie,Ea de mine, pe cât am eu nevoie
de ea?De câteva zile doar,de când o cunosc,mi-am descoperit o imensă nevoie de Ea. Am comis-o iar!? Am botezat-o Crinişor de stâncă. E
o plantă românească care creşte pe stânci şi care este foarte fragilă,la fel ca
sufletul Ei. Trebuie să fie,ştiu că este, foarte greu să fii în acelaşi timp
două persoane;A făcut-o pentru siguranţa lor[1].Întotdeauna
ne luptăm pentru binele celor dragi nouă ,uitând legea fundamentală a firii-lupta pentru propria noastră fericire.
Acum,când toți cei dragi sunt în propria lor
grijă,vând deja grija altora,oare nu merită ,Doamne,şi ea un crâmpei de târzie fericire?
Ajută-mi,Doamne,nevrednicului de mine.Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu