Spre Insula Enigmă

Spre Insula enigmă

                                              lui N. M. Condiescu

Un şuierat prelung salută ivirea zorilor...

În larg,

Un strop de purpură pătează-albastrul violet al mării,

Pe bric,

Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg,    

Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele...

E ziuă !...

Şi mateloţii se deşteaptă pe bord,

Şi ancorele grele

Apar cu ghearele-ncleştate,

Ca nişte fiare-nfometate...

Şi bricul alb se mişcă-alene

Cu graţia unei sirene

Ce se răsfaţă-n plasa de inele

Şi de brăţări lichide,

Ce dispar

Pe poarta larg deschisă lângă far !..

Adio, port...

Adio, cuib de veselie trecătoare...

Adio cabareturi...

Adio, dansatoare...

Adio, ciocnet de pahare...

Adio, tot ce-a fost...       

Adio !...

De-acum, pornim...

Pornim din nou...

Pornim !...

Şi-n urma noastră, marea

Îşi împleteşte respirarea

Cu al sirenelor ecou —

Eternul nostru semn de întrebare!....

Iar mai târziu

Sărmanul port

Abia-şi mai lămureşte-n zare

Conturul alb,

Ca şi-un cavou

Din care morţii-ncep să-nvie !...

Şi bricul nostru-i primul mort

Care-a-nviat,

Înveșmântat

În alb,

De sus şi până jos,

Ca şi Cristos !...

Suntem departe —

Da... departe !...

Şi vântul mării ne sărută

Pe frunte,

Pe obraji,

Pe gură...

Şi parcă ne cunoaște, vântul —  

Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul

Şi ne-nvaţă

Să ne ferim de sfatul zării,

Căci zarea-i veşnic prefăcută...

Şi-apoi ne lasă când pricepe

Ca noi i-am tălmăcit cuvântul !..

Plutim spre răsăritul lumii,

Plutim spre prima dimineaţă !...

Şi bricul alb

Sfâşie-n două covorul apelor albastre,

Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,

Ce se-ntinde

Ca şi o punte nesfârşită,

Pe care sufletele noastre

Se vor întoarce-acasă-n ziua

Când uraganele ne-or vinde !...

Şi-aşa, pluti-vom toată ziua...

Şi-aşa pluti-vom noaptea toată....

Şi-aşa, pluti-vom vreme multă —

Căci „prea mult" nu e niciodată,

Când ne-ndreptam spre „Insula enigmă",

În care nu ştim nimeni încă, ce va fi —

Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi,

Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori,

Vom acosta la rândul nostru-nvingători...

Şi-atunci —

Stăpânii Mării Negre noi vom fi !...

Aici Minulescu aproape că descrie plecarea bricului într-o cursă.Ştim că a făcut serviciu,sau a avut o slujbă în Constanţa, dar trebuie să fi făcut măcar un marş cu vechiul bric Mircea,altfel de unde ar descrie aşa de bine ceea ce nu ştia?

Oricum,despre bric,marinari călătorii va mai scrie şi alte poezii-la fel de frumoase şi reale.